Dreptcredinciosul Voievod Ștefan Vodă în timpul domniei sale s-a dovedit a fi un apărător neânfricat al hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti, a întregii creştinătăţi. El a luptat impotriva cotropitorilor din afară (Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei). In cei 47 de ani de ani domnie, Ștefan cel Mare a zidit cetăţi militare, dar şi cetăţi ale sufletului, adică multe biserici şi mănăstiri, fiind cel mai de seamă ctitori de lăcaşuri sfinte din istoria ţării sale.

În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate şi mărinimie, neuitând pe cei săraci şi suferinzi, răsplătind şi ajutând pe vitejii oşteni. Dar n-a uitat să fie iertator si milostiv cu toti cei care se pocăiau si își cereau iertarea. Așa îi scrie Voievodul vornicului Mihu, fugit mişeleste din ţară, dar care voia sa se întoarcă si sa fie credincios Sfântului Ștefan: « Te-am iertat si toată mânia si ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Și nu vom mai pomeni în veci, cât vom trăi, de lucrurile si faptele petrecute; ci te vom milui și te vom ţine la mare cinste si dragoste… ».

Deşi a fost încercat de numeroase suferinţe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii şi a două soţii, trădarea unor sfetnici şi multe războaie, nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci şi-a purtat crucea vieţii sale cu răbdare creştinească, luptând cu dârzenie şi neîntrecută iscusinţă împotriva duşmanilor ţării şi ai credinţei.

De aceea, istoria mărturiseşte că Evlaviosul Ştefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru ţară şi dreapta credinţă creștină. El aducea mulţumiri şi laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci şi atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinţei.
Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” la 2 iulie 1504.

Iar la moartea sa - cum zice cronicarul Ion Neculce, - a fost jelit de tot norodul, ca s-a luat de la dânșii asemenea piatra de mult preţ si faclie a dreptei credinţe si a dragostei de neam. Şi l-a îngropat ţara cu multa jale si plângere în Manastirea Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângeau toti, ca dupa un parinte al lor, căci cunosteau toti că s-au păgubit de mult bine si multă apărare. Iar poporul cel binecredincios se tânguia la savârșirea sa cu multe lacrimi și întristare: „Plânge dealul, plânge valea,/ Plâng pădurile bătrâne,/ Si norodu-n hohot plânge:/ Cui ne lași pe noi, stapâne?...".

„Cei dupa moartea lui până astăzi îi zic "Sveti" - Sfântul Stefan Vodă, - nu pentru suflet, care este în mâna lui Dumnezeu, că el încă a fost un om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejesti, care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu le-au ajuns...", precum scrie cronicarul Grigorie Ureche.

Să-l cinstim cu evlavie, aici departe de țară, pe pamânt străin, dar cu aceeași credință bimilineară, moștenită de la sramosii noștri. Care deși au avut multe încercări (pe vremea lui Ștefan – năvălirile păgânilor, pe vremea bunicilor – deportările, profanarea bisericilor, iar pe timpurile noastre – exilul, cu riscul de rătăcire de la dreapta credință.

Rostul nostru pe accest pământ este să ne unim forțele în credința în Dumnezeu, să-i cerem ajutorul, ca prin rugăciunea spre Sfântul Ștefan cel Mare să ajungem și noi cei de astăzi să ctitorim un sfânt lăcaș pe acest pământ, pentru ca urmașii noștri să transmită mai departe credința, datina, cultura neamului nostru.

Să ne ajute Dumnezeu.

Părintele Valeriu JORNEA
Parohul Bisericii Înălțarea Domnului
și Sfântul Ștefan cel Mare.

Date de contact:

Mareste Harta