Contrar sistemului românesc şi al restului lumii, în Franţa impozitul nu este prelevat direct din salariu, ci este platit voluntar. Adică tu singur îl plătesti, de bunavoie, din patriotism şi silit de lege, în modul care-ţi convine: lunar, trimestrial, ori totul deodată, cum te taie capul. Calculul îl faci singur, chiar dacă n-ai niciun talent de contabil. N-ai încotro.
Pentru inceput trebuie sa-ţi adiţionezi toate veniturile, din toate sursele: salariu, dobânzi de la bănci, concedii plătite de Casa de Asigurări de Sănătate, procente care-ţi revin din vreo investiţie de orice fel, pensie alimentară (daca primeşti), etc. Din fericire, partea aceasta a formularului e pre-completata: fiscul stie tot ce miscă, întrucat tot sistemul e informatizat până-n dinti.
Dupa ce ai obţinut suma reprezentând venitul impozabil, te străduieşti să o reduci prin orice mijloc legal. Ai, har Domnului, un sistem de operaţii sofisticat care-ţi permite asta.
Care sunt etapele de calcul?
1. Întâi şi întâi studiezi abaterile (“les abattements“) la care ai dreptul, ca să-ţi reduci valoarea venitului impozabil.
Câteva exemple:
Dacă cheltuieşti benzina ca să te duci la serviciu, ori mănânci la cantină, ai dreptul la un “abattement“, un procent intre 1-10%. (depinde de profesie şi de negocierile sindicale).
Dacă ai investit în teritoriile de peste mări, în insule şi insuliţele care aparţin Franţei, atunci reduci valoarea venitului impozabil cu 12%.
Există anumite profesii care-ţi dau dreptul la abateri: paregzamplu, dacă eşti jurnalist sau om politic, mai reduci un procent de 10%.
La sfârşit, toata lumea aplică o abatere universala de 20%. Asta e un soi de égalité-fraternité fiscal…
2. Odată ce ai scăpat de abattementele de mai sus, te uiţi să vezi ce anume e deductibil. Adică ce mai poţi tăia.
Dacă ai plătit o pensie alimentară nevestei, o deduci din impozite.
Dacă ai cumpărat o operă de artă, o deduci şi pe aia, că vorba ceea, poporul trebuie încurajat la cultura.
Daca plateşti vreo menajeră sau vreo bonă, scazi jumătate din salariul pe care îl verşi, că doar statul vrea să-ţi uşureze viaţa, nu să te usuce.
Daca ai copii la studii, deduci plata acestora.
Daca ai investit în ecologie, cumpărând acţiuni în eoliene, de exemplu, deduci şi cheltuiala asta. La fel pentru toate cecurile pe care le-ai semnat pentru organizaţiile umanitare.
Dupa ce tragi linie şi scazi toate acestea, urmează partea cea mai haioasă:
3. Calculul părţilor. Impozitul depinde de numarul de membri ai familiei, care sunt imparţiţi pe bucăti:
Un adult înseamnă 1 bucată (o parte). 1 part.
Un copil= o juma’ de parte. Adică 1/2 part.
Un batrân care traieste în casa ta = o jumătate de parte (1/2 part)
Un handicapat= o parte întreagă (1 part).
După ce aduni toate parţile, adică toate bucaţile familiei, împarţi suma obtinută la punctul doi la numărul de parţi.
De exemplu, dacă eşti celibatar şi venitul tău impozabil e 50 000 euro, platesti impozit pe 50 000 de euro. Dacă ai o nevastă care nu lucrează şi un copil, plateşti impozit pe 50 000:(1+0,5+0,5)= 25 000 de euro. Ai deci interes să te însori şi să faci cât mai mulţi copii.
4. Abia după ce ai obţinut cifra venitului impozabil (după toată polologhia de mai sus) începi să-ţi calculezi valoarea impozitului propriu-zis.
Impozitul se calculează după nişte ecuaţii care-de-care mai îmbârligate, demne de fizica einsteiniana. Pentru fiecare tranşă, categorie, profesie, există formule matematice diferite.
Din fericire, azi calculul se face automat, pe site-ul fiscului. Înainte toată lumea il facea pe hârtie, acasă. Bieţii tărani din fonfundul Normandiei, corigenti la mate în şcoala primară, n-aveau altă soluţie decât să ceară vreunui nepot să le facă calculul. Max (dragul meu soţ) mi-a povestit că atunci când era şcolar, facea calculele pentru toţi vecinii…
In general, o familie cu doi copii şi salariu mediu (1500-2500 euro pe luna) plateşte impozit de ordinul a 8-10% din salariu.
Daca esti celibatar si câştigi, sa zicem, 2.500 euro pe lună, 30% pleacă la fisc. Daca ai un super-salariu, plateşti şi mai mult (vorbesc doar de impozit, nu si de contribuţiile la bugetul de somaj-pensie-sanatate, care-ti mananca din start 25% din salariu).
Daca nu ai niciun venit, plateşti, totuşi, un impozit: tot francezul trebuie să-şi aducă obolul Franţei; e o obligaţie sacrosantă faţă de patria-mamă. În fapt, trezoreria plăteşte pentru tine o sumă în jurul a 1.000 de euro: ţi-o virează în contul tău personal de individ fără resurse şi consideră că ai plătit -1.000 euro (minus 1.000 euro) impozit. E ceea ce se cheamă “impozit pozitiv” (pentru că impozitul normal e negativ).
Mai bine sa ai un job decat sa “plăteşti” impozitul pozitiv…
Credeţi că s-a terminat cu calculele? Aiurea! urmează faza 5:
5. Calculul reducerilor de impozit.
Adică înca mai poţi să reduci ceva: dobânda platită la un credit pentru casă (la maşina nu ţine figura), o parte din valoarea ferestrelor sau caloriferelor pe care ţi le-ai cumpărat (eşti încurajat să-ţi reduci facturile la energie), cotizaţia la sindicat sau la partidul politic din care faci parte, etc.
La sfârşit, nu-ţi ramâne decât să calculezi cât ai plătit deja din suma ramasă: în mod obişnuit, tot francezul cotizează 100-300 de euro pe lună la fisc, apoi reglează restul la primirea formularului. Poţi să plateşti totul o dată, dacă-ţi dă mâna.
În orice caz, n-ai cum să trişezi, n-ai cum să scapi (fiscul nu te uită nici după 25 de ani) şi nu-ţi permiţi nici să faci greşeli de calcul: daca eşti prost şi ai greşit, eşti penalizat cu 10%. La fel dacă nu ţi-ai plătit impozitul la timp.
În afara de impozitul pe venit (care merge la guvern), mai plateşti din buzunar încă o caruţă de dări la stat: taxa fonciară şi taxa de habitaţie (care merg la regiune, judet, comuna în care locuieşti pentru intreţinerea infrastructurilor), taxa pe avere, CSG-ul (contribuţia socială generalizată) etc.
Spre deosebire de România, nu plateşti impozit pe masină, nici vreo vignetă pentru drumuri! Exista doar o taxă pe certificatul de înmatriculare, pe care o achiţi la cumpărarea maşinii.
Taxa pe certificat diferă de la un judeţ la altul, în funcţie de caii fiscali ai maşinii. Nici o legatură între caii-putere (CP) ai motorului şi caii-fiscali (CF) ai maşinii tale.
De exemplu, pentru o Toyota Yaris, plateşti o dată cu înmatricularea o taxă de 4 CF. În regiunea pariziană, calul fiscal are valoarea de 46,15 de euro. Achiţi, deci, 185 de euro la prefectură, odată ridicarea certificatului de inmatriculare, şi ăsta e tot impozitul pe care îl plateşti pentru că ai maşină.
Un Mercedes E-classe e taxat cu 10 CF; pentru dracovenii gen Porsche: 13 CF plus nişte taxe speciale, care pot depaşi 10.000 euro…
Dacă pentru confortul de a avea un vehicul nu eşti taxat, pentru acela de a avea un televizor, dai 120 de euro/an. Plăteşti ca taxă pe televizorul din casă, chiar dacă nu-l pui niciodată în priză.
În concluzie, sistemul francez, deşi complicat, are o parte cât se poate de pozitivă: cetăţenii îşi plătesc impozitele până la ultima centimă, neavând impresia că sunt jupuiţi de catre stat. Si oricum, au certitudinea că banii pe care îi dau sunt cheltuiţi tot pentru propriul lor confort de viata…-
Autor: Karla Blog - http://lestribulationsdekarla.blogspot.fr/
Sursa: http://dealulmelcilor.com/2011/04/despre-impozite-si-taxe-in-franta/