Ceea ce pentru funcţionarii Uniunii Europene este o încălcare a regulilor care stau la baza liberei concurenţe, pentru Paris este o datorie morală faţă de cultură. Franţa promovează de multă vreme această teorie a “excepţiei culturale”, ceea ce înseamnă de fapt refuzul de a trata produsele culturale ca pe nişte vulgare mărfuri ale societăţii de consum. Indiferent ce spune Bruxelles-ul, un lucru este sigur: dacă Franţa nu şi-ar fi subvenţionat masiv industria cinematografică, numeroşi regizori francezi şi străini nu ar putea afişa astăzi un palmares de realizări impresionant, iar în sălile de cinema franceze ar rula aproape în exclusivitate filme americane produse la Hollywood. Franţa îşi conservă locul al doilea, după Statele Unite, în materie de număr de filme exportate. Dar diferenţa rămîne totuşi colosală între industria cinematografică din cele două ţări, pentru că în majoritatea ţărilor din lume 80 la sută dintre filmele prezentate sunt americane.

Intr-un interviu acordat sîmbăta trecută cotidianului Le Monde, ministra franceză a culturii, Aurélie Filippetti, justifică sistemul francez de finanţare a creaţiei cinematografice considerîndu-l  just şi pus în slujba diversităţii artistice. Ea îi răspunde astfel indirect unui producător francez, Vincent Maravel, care denunţa, tot în Le Monde, o anumită tendinţă a unor actori francezi de a cere să fie plătiţi mai mult decît merită. Pentru Vincent Maravel este cît se poate de nedrept faptul că unele mari vedete sunt plătite cu cîte un milion de euro sau chiar mai mult pentru un film, banii provenind însă din surse publice. Acuzaţiile lui Maravel au declanşat numeroase reacţii în Franţa unde transparenţa legată de cîştigurile în lumea industriei cinematografice lasă de fapt de dorit, faţă de Statele Unite, de exemplu. Actorii americani nu ezită să-şi anunţe public cîştigurile, cei francezi rămîn însă infinit mai “discreţi la acest capitol”. Celebrului actor Dany Boon i s-a reproşat că a cerut un milion de euro pentru o scurtă apariţie în fimul “Asterix şi Obelix”, şi 10 milioane de euro pentru rolul său din “Supercondriaque”. Intre timp interesatul a dat replica afirmînd că a luat doar 600 000 de euro pentru primul film şi doar două milioane pentru al doilea.

Sigur, pentru muritorii de rînd chiar şi aceste sume pot părea foarte mari, dar în lumea filmului, unde vedetele asigură deseori marile succese, este normal ca unii actori să fie plătiţi mai mulţi decît alţii. Preşedintele Centrului Naţional al Cinematografiei din Franţa precizează că în 2011, doar în cazul a zece filme, dintr-un număr destul de mare, de 135, au fost plătite sume de peste un milion de euro pentru anumiţi actori. In timp ce 99 la sută dintre actori încasează sume mai degrabă modeste.

De fapt, sistemul de finanţare al producţiei cinematografice în Franţa combină avansul pe reţetă cu ajutoarele regionale şi obligaţia canalelor de televiziune să finanţeze filme. Iar Centrul Naţional al Cinematografiei percepe 10 la sută din fiecare bilet vîndut într-o sală de cinematograf, pentru a redistribui aceşti bani în producţia de filme, în special a filmelor de autor.

Poate că toată această discuţie n-ar fi izbucnit în Franţa fără scandalul provocat de Gérard Depardieu care a devenit cetăţean rus pentru a nu-şi mai plăti impozitele în Franţa. Principalul reproş care i s-a adus marelui actor a fost însă exact acesta, că a profitat în cariera sa cinematografică tocmai de “generozitatea” modului de finanţare, cu mulţi bani publici, a filmlui francez.