Imprimă această pagină

Ce mai fac Polinezienii?

La prima vedere pare o chestiune simpla care are o multime de precedente în Africa, Asia si în alte parti, cu ocazia destramarii marilor imperii coloniale, englez si francez în primul rând. Si atunci, de ce s-a suparat acum Franta pe ONU? Mai ales ca pare o suparare în contratimp cu vremurile pe care le traim, marcate...

Se ceartă, ca toată lumea. Aşadar, asta n-o fi o noutate numai că cearta lor a ajuns la ONU. Şi a supărat unele cancelarii importante în frunte cu Palatul Matignon (sediul Guvernului Francez). Motivul? După demersuri repetate ale unui partid relativ modest (UPLD) condus de Oscar Temaru – până vinerea trecută Preşedinte al ţării - ONU a adoptat, prin consens – tot vineri – o Rezoluţie care afirmă dreptul inalienabil al populaţiei din Polinezia Franceză la autoderminare şi independenţă, conform cu art. 73 privind teritoriile neautonome din Carta Organizaţiei; în consecinţă cere (invită) Guvernului Francez să faciliteze şi să accelereze aplicarea unui proces echitabil şi efectiv de autoderminare. Cu alte cuvinte, să organizeze un referendum pe chestiunea independenţei.

La prima vedere pare o chestiune simplă care are o mulţime de precedente în Africa, Asia şi în alte părţi, cu ocazia destrămării marilor imperii coloniale, englez şi francez în primul rând.

Şi atunci, de ce s-a supărat acum Franţa pe ONU? Mai ales că pare o supărare în contratimp cu vremurile pe care le trăim, marcate puternic de valori ca drepturile omului, ale naţiunilor, ale minorităţilor de orice fel ş.c.l.

Franţa a refuzat să participe la vot şi a calificat Rezoluţia ONU ca o ingerinţă flagrantă şi o lipsă completă de respect pentru drepturile democratice ale polinezienilor.

Cum vine asta? Rezoluţia deschide polinezienilor calea independenţei, iar Franţa spune că asta înseamnă lipsă de respect pentru drepturile lor democratice? La prima vedere, poziţia Franţei pare absurdă. În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate. Este necesar, aşadar, să vedem ce este aceasă Polinezie şi ce statut are ea. Voi aminti, doar pe scurt, câteva lucruri pentru că lumea, măcar în linii mari, ştie despre ce este vorba.

Polinezia este un ansamblu de insule – multe dintre ele foarte mici, unele simpli atoli, nelocuite – împrăştiate pe o suprafaţă imensă de 2.500.000 Km pătraţi, în Pacificul de Sud. Cea mai importantă este celebra Tahiti, cu capitala la Papeete, care este şi capitala statului. Acest ansamblu de insule aparţine Franţei încă din secolul al XIX lea şi tot de atunci poartă numele de Polinezia Franceză. Franţa însăşi l-a numit în mai multe feluri, numele actual fiind „pays d’ outre mer”, adică „ţara de peste mări”. Aşadar, ţară nu departament al Franţei, denumire menită să-i sublinieze larga autonomie de care se bucură Polinezia.

Numai ordinea internă, apărarea şi relaţiile externe mai ţin cumva de Franţa, restul se află în totala responsabilitate a localnicilor.

Asta nu înseamnă că în Polinezia Franceză nu s-a pus problema independenţei. Ba chiar partidele politice s-au delimitat nu numai în funcţie de programe şi doctrine economice, sociale, ci - şi mai ales - în raport de poziţia faţă de această mare valoare a timpurilor noastre – independenţa naţională. Aşadar, au apărut partide autonomiste – care vor conservarea actualului statut de autonomie largă – şi partide care vor independenţă totală (independentiste). 

Anul 2013 este, la ei, an electoral. În 21 aprilie a avut loc primul tur de scrutin, în 5 mai, al doilea. A câştigat, detaşat, partidul autonomist în frunte cu senatorul Gaston FLOSSE (38 mandate din 57), (45%) detaşatde cel independentist în frunte cu Preşedinţele ţării în exerciţiu, Oscar Temaru (30%) iar pe locul 3, un alt autonomist, Teva ROHFRITSCH, cu 25%. Aşadar, autonomiştii au împreună 70% din sufragii.

Şi atunci, întreabă Franţa, ce rost mai are Rezoluţia ONU, din moment ce 70% din polinezieni au optat pentru autonomia largă pe care o au în prezent? De aceea Franţa a calificat Rezoluţia ca „o lipsă de respect pentru drepturile democratice ale polinezenilor.

Şi, printr-o coincidenţă bizară – sau poate intenţionată – la câteva ore după ce ONU a adoptat Rezoluţia, în aceeaşi zi de vineri, 18 mai, Adunarea Naţională nou aleasă l-a desemnat cu majoritate de voturi, ca Preşedinte al ţării pe Gaston FLOSSE, şeful celui mare partid autonomist.

Unii dintre noi, crescuţi în cultul “independenţei şi suveranităţii naţionale” s-ar putea mira că polinezienii nu vor independenţă şi preferă autonomia, adică să păstreze legătura cu Franţa, aflată la mii de kilometri depărtare.

Cei care cunosc problema mai bine se miră mai puţin sau chiar deloc. Acele insule împrăştiate, cu populaţie puţină şi fără resurse naturale au ajuns ce au ajuns, în mare parte datorită Franţei. Le-a făcut cunoscute lumii (să ne amintim de Paul Gauguin), iar turismul, care le-a adus cam 13-15% din PIB, a ajuns la acest nivel tot datorită publicităţii asigurate de Franţa.

Este adevărat că Polinezia Franceză se află acum într-o criză economică supărătoare (şomaj 30-40%), dar oamenii politici lucizi – şi nu numai – ştiu foarte bine că fără Franţa ieşirea din criză s-ar prelungi la infinit. Şi  atunci, majoritatea polinezienilor preferă unei independenţe care i-ar afunda şi mai mult în criză o autonomie largă care le permite să facă practic, ce vor, dar le lasă şi o portiţă deschisă spre un eventual ajutor din partea marii Franţe.

Dacă lucrurile stau aşa, atunci de ce s-a mai supărat Franţa? Un eventual Referendum n-ar da câştig de cauză tot autonomiştilor?

Aici e-aici. Cu referendumurile nu se ştie niciodată. O propagandă abilă, amestecul altora, cumpărarea de voturi etc., pot răsturna orice rezultat considerat sigur sau previzibil. Or, Franţa ştie asta. Şi, nu numai ea. Anglia şi SUA, ştiu şi ele. Şi pentru că şi ele au nişte teritorii “d-outre mer”, nu au participat nici ele la vot. Ba chiar Anglia are o problemă mai mare decât cea a Franţei cu Polinezia. Ea se numeşte Gibraltar şi Malvine (Falklands). Şi, în timp ce insulele împrăştiate ale Polineziei nu le revendică nimeni în afara locuitorilor lor, Gibraltarul este periodic revendicat de Spania, iar Malvine de Argentina.

Nu ştiu cum se vor rezolva aceste vechi probleme, dar ştiu că fantoma independenţei va crea încă multe coşmaruri puterilor care deţin teritorii „peste mări” sau colonii sau oricum se mai numesc ele.

 

Mihai Baciu este profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi

Citeste si alte articole pe:  http://www.ziaruldeiasi.ro//stiri/ce-mai-fac-polinezienii--10183.html

Citit 2161 ori